Claudia Ștefan
Romanul CUM SĂ OPREȘTI TIMPUL îmi amintește de o fetiță care, privind întrebătoare cerul înstelat dintr-o noapte senină, a avut perspectiva spațiului, a planurilor care se rotesc pentru a forma noi structuri, lumi noi, noi înțelesuri. Într-o nouă perspectivă, cerul era o mare de stele în care oamenii, întinzându-și brațele ca pe niște aripi, plonjau cu saltul îngerului și se transformau în stele căzătoare spre cer. Planurile se roteau, perspectiva se schimba, cerul înstelat domina iar lumea din înaltul spațiului infinit și stelele luminau calea, norocul și destinul celor rămași în timp.
În definitiv, ce suntem? Suntem ceea ce ne face viața, ceea ce hotărâm să devenim sau natura noastră este intrinsecă și putem găsi în ea bucuria existenței dincolo de acumulările timpului? Un timp care “Crește și iar crește până te prinde violent în orice moment vulnerabil. Trecutul locuiește în prezent, repetându-se, poticnindu-se, amintindu-ți de toate acele lucruri care au dispărut.”
La fel ca fetița din amintirea mea, scriitorul Matt Haig se joacă cu planurile spațiului și timpului. Construiește noi lumi doar pentru a adâncii înțelesurile și aduce înțelesuri noi despre lumea în care trăim. În romanul “Biblioteca de la miezul nopții”, Matt Haig construiește multiversul pentru a-și regăsi propriul univers, iar în romanul “Cum să oprești timpul”traversează planurile timpului pentru a găsi cea mai bună versiune a lui.
Era timpul să fiu altcineva din nou. Felul în care îmi înțeleg eu viața seamănă cu o păpușă rusească, cu versiuni diferite în interiorul altor versiuni, fiecare cuprinzând-o pe cealaltă, în timp ce viața anterioară nu poate fi văzută din afară, dar continuă să existe înăuntru.
“Cum să oprești timpul” este un roman de ficțiune istorică și fantastică, scris de autorul britanic Matt Haig și publicat în 2017. Romanul spune povestea lui Tom Hazard, un bărbat care suferă de o boală rară numită anagerie, care îl face să îmbătrânească foarte lent și să trăiască de secole. Tom își schimbă mereu identitatea și locul pentru a nu fi descoperit de oamenii de știință, ce l-ar putea supune la experimente. Pentru a se proteja, intră într-o societate secretă care îi controlează pe cei ca el, în care singura regulă pe care trebuie să o respecte este să nu se îndrăgostească niciodată.
Sunt bătrân! Bătrân așa cum poate fi un copac, o scoică quahog sau o pictură renascentistă.
Așa își începe poveste Tom Hazard, personajul principal al romanului “Cum să oprești timpul”, care îmi amintește de personajul fictiv Duncan din universul Dune, creat de Frank Herbert. Când am citit acest text, am simțit că Tom Hazard nu pune accentul pe longevitatea lui, ci pe greutatea timpului acumulat, întâmplărilor trăite, iubirilor pierdute, speranțelor irosite, pe multiplele planuri ale timpului care interferează cu prezentul. La fel ca Duncan, Tom Hazard se simte epuizat psihologic de această longevitatea.
În timpul căutării, mi-am pierdut speranța de multe ori. O căutare nu numai a unei persoane pierdute, ci și a unui alt lucru care pierise din viața mea – sensul. Mi-a trecut prin gând că ființele umane nu trăiesc peste o sută de ani fiindcă nu sunt în stare. Din punct de vedere psihologic, vreau să spun. Într-un fel, te cam epuizezi. Nu mai aveai suficient sine să continui… Parcă ești blocat în același cântec, cu un refren care ți-a plăcut odată…
Știm ce suntem, dar nu știm ce putem fi
Romanul este plin de referințe istorice și culturale. Tom întâlnește în diferite planuri ale timpului, pe care le traversează, personaje celebre precum William Shakespeare, F. Scott Fitzgerald sau Charlie Chaplin.
Știm ce suntem, dar nu știm ce putem fi – Hamlet, William Shakespeare
Matt Haig creează o poveste magică în care personajului Tom Hazard i se permite să exploreze ceea ce poate fi, plecând de la ceea ce știe că este. Un roman uneori trist, alteori dătător de speranță, cu un personaj care caută acel plan al timpului în care se află răspunsul la întrebare: Cum să oprești timpul? Iar timpul îi zâmbește.
Îmi zâmbește. Închide pixul cu un clic. Un alt clic și îl deschide. O secundă pentru fiecare mișcare. Primul clic, pauză, al doilea clic. Cu cât trăiești mai mult, cu atât devine mai greu. Să-l prinzi. Fiecare mic moment atunci când sosește. Să trăiești în altceva decât în trecut sau viitor. Să fii de fapt aici. Veșnicia, a spus Emily Dickinson, e făcută din momente ale prezentului.
Matt Haig știe că suferința te dezechilibrează și încet-încet timpul instalează vidul existențial. De aceea, caută pentru personajul său, Tom Hazard, Big Bang-ul existențial, momentul în care explodează viața.
Mintea mea alerga în toate direcțiile ca să înțeleagă. Petreci atât de mult timp așteptând ceva – o persoană, un sentiment, o informație -, că nu poți absorbi ideea când apare în fața ta. Vidul e obișnuit să fie vid, încât nu știe să se transforme într-un plin.
Și îl găsește sub forma unui simplu gest, fără să-l elaboreze și fără să-l explice prea mult.
Poate pare ciudat să te îndrăgostești de cineva datorită unui gest, dar uneori, e posibil să citești o persoană cât ai clipi. În felul în care poți studia un fir de nisip și înțelege universul. Dragoste la prima vedere poate fi sau nu o realitate, iubirea născută dintr-o secundă există cu siguranță.
Tom Hazard închide ochii și toate planurile timpului pălesc, mai puțin unul, cel în care se află ea. Ea ia locul stelelor, al cerurilor și al oceanelor. Nu există nimic, cu excepția acelui plan unic al timpului, când stelele cad spre cer: Un prezent care durează veșnic.
Cum să oprești timpul este un roman publicat de editura Nemira, care a fost tradus în peste 30 de limbi și a fost un bestseller internațional. Dacă îți place să treci prin viață fără să fii indiferent la natura ei, atunci este romanul potrivit pentru tine. Cu umorul său subtil și empatia sa pentru condiția umană, Matt Haig a scris un roman frumos care te va cuceri.
În ceea ce mă privește, am regăsit-o în acest roman pe fetița care se juca cu perspectiva spațiului și care a reușit să oprească timpul într-un plan în care se va ascunde de fiecare dată când durerea o va dezechilibra. Și mi-a amintit că am mai regăsit-o pe această fetiță în poezia Într-o nucă a Anei Blandiana.
