Claudia ȘtefanSă pășești într-o sală de concert este ca și cum ai intra într-o altă lume – una atemporală, unde timpul curge diferit, unde sunetele devin un limbaj pe care, fără să-l înțelegi complet, îl simți în profunzimea ființei tale. Așa m-am simțit când am participat la deschiderea stagiunii aniversare ROOTS SEASON a Filarmonicii Oltenia, un moment care a marcat 120 de ani de tradiție muzicală la Craiova.
Nu mă consider un meloman. Nu fac parte din acea categorie de oameni care cunosc fiecare nuanță a unei partituri sau care pot identifica subtilitățile fiecărui compozitor. Dar am descoperit că am nevoie de muzica clasică – mai precis, de această experiență live, de acest dialog subtil dintre luminile și umbrele sonore. Poate că nu înțeleg tot ce se întâmplă la nivel teoretic, dar știu că la un nivel profund, aproape cuantic, ceva se întâmplă în mine când stau în acea sală, înconjurată de vibrațiile instrumentelor.
Această conexiune a fost palpabilă încă din primul moment al concertului. Când dirijorul Maximilian Haberstock și-a ridicat bagheta, am simțit că sunt martoră la ceva special. La doar 20 de ani, Haberstock are o maturitate și o eleganță care te fac să uiți complet de vârsta lui. Este ceva fascinant în gesturile sale. Nu sunt teatrale sau exagerate; sunt, mai degrabă, fluide, aproape atemporale. Prin fiecare mișcare, orchestra părea să răspundă cu o precizie și o sensibilitate incredibilă, ca și cum toți ar fi parte dintr-o singură conștiință muzicală.
Muzica pe care am ascultat-o în acea seară nu a fost doar sunet. A fost un fel de a conversa cu trecutul, de a intra în mintea unor compozitori geniali precum Beethoven și Mozart. Când orchestra a interpretat Liniștea mării și Călătorie fericită, inspirată de versurile lui Goethe („Marea-și doarme somnul pur, Plin de griji pescarul vede Largul neted dimprejur”), m-am simțit ca și cum marea însăși ne-ar fi cuprins pe toți, liniștită, dar adâncă și plină de mister. A fost unul dintre acele momente în care îți dai seama că muzica nu doar completează tăcerea, ci o transformă într-o altă dimensiune.
Haberstock dirijează fără partitură, ceea ce mi s-a părut de-a dreptul fascinant. În fața unei orchestre impresionante, el își păstrează privirea ridicată, stabilind o conexiune directă cu muzicienii. Prin acest gest de a renunța la partitură, ne invita să ne lăsăm purtați de fluxul muzicii, fără constrângeri, fără să ne agățăm de ceva concret. Inspiră un sentiment de libertate și de deschidere către un spațiu infinit
Sunt momente în viață când nevoia de muzică devine mai mult decât o simplă plăcere. E o nevoie de a te reconecta cu ceva din afara ta, dar și cu ceea ce este cel mai profund în interiorul tău. Concertul acesta mi-a reamintit că, deși știu prea puțin despre muzică, îmi pot găsi un loc în această lume atemporală creată de sunete. Și poate că, la finalul zilei, asta contează cel mai mult: să te lași purtat de muzică, fără să încerci să o înțelegi complet, doar să o simți și să fii acolo, prezent, în acel univers viu și conex.
