Cum ne rostim sau Cum rostim în această lume
Foarte rar am scris despre momentele magice din sala de clasă, despre ochii frumoși care își îndreaptă licăririle spre mine, în care le intuiesc speranțele și visurile. Este greu de redat în cuvinte, așa că doar voi încerca să împărtășesc unul dintre aceste momente pentru care sunt recunoscătoare, într-o zi de Crăciun în care recunoștința este un dar.
Le-am cerut celor din anul I de liceu să realizeze pentru editarea de imagine și video un proiect care să reflecte începutul de liceu, întâlnirea cu noii colegi, profesori, școală... emoții trăite. Un video felicitare care să fie redat în clasă înainte de sărbători și care să le rămână amintire peste ani.
Când a auzit tema, unul dintre copii a spus că lui nu-i place să vorbească despre alții. Așa a început dezbaterea noastră despre cum ne rostim și cum rostim în această lume. O dezbatere frumoasă care a condus către importanța vorbirii despre oameni, evenimente și momente, pentru a le surprinde existența în timp, pentru a le face să conteze, pentru a ne raporta la ele.
Pare că majoritatea dintre noi se jenează sau nu găsește curajul să rostească cuvinte de apreciere pentru persoanele, evenimentele sau momentele care ne încântă și luminează existența. Și mai trebuie să recunoaștem că părem cumva suspecți dacă facem acest lucru. Cu toate astea, va trebui să învățăm cum să ne rostim aprecierile dar și dezaprobările, pentru că și ele fac parte din existența noastră. Cândva călugărul Teofil Părăian mi-a spus că: pe un om dacă îl cauți de bine îl găsești de bine, iar dacă îl cauți de rău îl găsești și de rău. Deci suntem și buni și răi, nu exista nimic absolut în această lume.
Dintre răvașele pe care le-am dăruit anul acesta, am găsit acasă unul uitat în plăsuță de răvașe, care, culmea, mi se potrivește tare bine. Deci am și eu răvașul meu🙂
În ceea ce mă privește, viața a fost cea care m-a învățat să rostesc și să mă rostesc. Cum? Simplu și foarte dureros: sărăcindu-mă de timpul celor care nu mai sunt. Astfel, am învățat că va veni un timp când nu va mai fi timp să-i încurajăm pe cei dragi să-și împlinească visurile și că va veni un timp când nu va mai fi timp pe care să-l petrecem cu cei pe care îi iubim.
Am mai învățat că visurile sunt foarte diferite: unii dintre noi au țeluri înalte și vor să schimbe lumea (mică sau mare) și bine fac!; alții vor doar să se așeze sub un copac și să admire viața și natura.... și bine fac!
Am mai învățat că ne exprimăm foarte diferit: unii dinamic, alții mai mult sau mai puțin în tăcere. Fiecare exprimare este benefică și frumoasă în felul ei. Trebuie să recunoaștem, ar fi foarte plictisitor dacă am fi cu toții la fel.
Și am mai învățat că lumea nu se învârte în jurul meu. Cum am învățat asta? Vă las pe voi să ghiciți🙂
M-am rostit și am rostit în multe feluri, uneori zgomotos, alteori în tăcerea, cu bune, cu rele, cu risc de ridicol. Nu știu cât de mult rostire mea a încurajat visurile celor din a căror poveste am fost, mai mult sau mai puțin, parte. Ceea ce știu cu certitudine este că ne aflăm în această lume... pentru a ne rosti!🌠🎶
