Când învățăm că Făt-Frumos trece prin multe încercări inițiatice pentru a-și găsi fata frumoasă
Există momente în viață când a ieși din casă pare una dintre cele mai dificile alegeri, iar frica este cea care guvernează fiecare fibră a ființei noastre. Dacă suntem întrebați de ce ne este frică, răspundem: - Îmi este frică de... și ne grăbim să împrumutăm un nume fricii. Însă frica are un singur nume: durere. Ne este frică de durere.
Eckhart Tolle spunea că "dacă ar exista doar o singură culoare, să zicem albastrul, și întreaga lume cu tot ce se află în ea ar fi albastră, atunci albastrul n-ar mai exista. Trebuie să existe și ceva care nu este albastru, astfel încât albastrul să iasă în evidență; dacă nu, nu ar mai fi deosebit de restul, nu ar exista." Așa se întâmplă că observăm natura temporară a lucrurilor, însemnând că în noi trebuie să fie ceva veșnic. Așa se întâmplă că sunt momente când avem nevoie să ne distanțăm de centrul iubirii pentru a simți ceea ce Cioran spunea: iubirea este cu atât mai intensă și mai profundă cu cât distanța de persoana iubită e mai mare. De fapt iubirea e la fel de intensă, doar că îți trebuie o sensibilitate aparte pentru a percepe 'albastrul rămânând în albastru'. De aceea unii au nevoie de această distanțare temporară pentru a avea o vizibilitate a ei, iar alții tădează iubirea nemaivăzând-o de 'atâta albastru'. Așa se întâmplă că durerea este marea de 'albastru' în care frica este cântecul de sirenă care hotărăște granițele siguranței noastre. Iar noi suntem ca Iona al lui M. Sorescu în monstrul care doarme liniștit și pe care ne temem să nu-l trezim cu vreo mișcare bruscă.
Oamenii acceptă durerea ca pe o fatalitate, ca pe un camarad sau chiar ca pe un iubit gelos. Oamenii inteligenți caută soluții de supraviețuire, o criogenie a sentimentelor și trăirilor, în speranța că într-o zi vor găsi leacul. Oamenii caută cu frenezie calea spre fericire pentru a fugi de durere. Dar ce este durerea? La întâlnirea cu durerea am trecut și eu, ani în șir, prin toate aceste faze. Până într-o zi, când am început s-o privesc cu uimire. Mi-am zis ca Iona: - E strâmt aici, dar ai unde să-ți pierzi minţile. Și mi le-am pierdut... păstrând un singur gând, o singură întrebare, o singură curiozitate: cum sunt eu dincolo de aceste frici? Atunci când ai pierdut totul, îți mai rămâne o singură opțiune: să te cunoști pe tine însuți.
Și așa începe cu adevărat călătoria vieții noastre, o călătorie care trece prin solitudine și durere. O călătorie în care învățăm că în fiecare zi alegem pentru noi și pentru cei care nu mai sunt: să fim, să iubim, să zâmbim...
