Tablourile care se nasc în visele noastre sau Ceea ce suntem♔♛
Unele vise sunt ca niște tablouri! Ce păcat că nu avem cu toții talantul picturii! Am aduce la lumină emoții, ceva ce nici nu intuiam că suntem.
Dacă aș fi avut un astfel de talant aș fi picat un tablou în două planuri.
În planul îndepărtat e un castel care pare că a ars într-un incendiu și care se află în locul casei copilăriei mele, dar locul e mult mai vast. Construcția e mare, din piatră și e impunătoare. Pare că e cumva secționată pe diagonală, de timp și foc. Lipsește cam 1/3 din ea și se poate vedea cum zăpada s-a așternut în toate ungherele ei. Dar nu e ca și cum zăpada își revendică locul, e o zăpadă moale de un alb odihnitor și pare că ea însăși odihnește locul. Totul este cuprins în semiîntuneric și ninge liniștit peste tot.
Planul apropiat este inundat de o lumină vie și poartă o lume colorată ce se întâmplă...
Cele două planuri sunt delimitate de gardul casei copilăriei care are o spărtură în fața căreia mă aflu, privind la tot acel peisaj ce nu mi pare nici trist, nici dezolant, ci o mare de liniște. Cumva spărtura aduce tot acest plan la nivelul capului meu.
Când în spatele meu se face simțită o prezență caldă, îmi plec capul ca într-o rugăciune, prin spărtura din gard, și-mi scufund fața în zăpadă simțind atingerea ei ca pe o binecuvântare.
