Introspecție - Dans Dans Dans - Haruki Murakami
Suntem mereu cu ochii pe ceilalți și cel mai adesea ne neglijăm pe noi. Nu avem timp pentru introspecție. Lăsăm gândurile și sentimentele noastre să zacă, să se încâlcească și apoi ridicăm pretenții că ne-am dori să fim sau să fie altfel.
În Dans dans dans Haruki Murakami ne reamintește că este necesar să facem ordine și în noi din când în când. Să ne măsurăm visele, să ne temperăm așteptările, să încheiem ce trebuia de mult încheiat și să împachetăm ceea ce e timpul să rămână în trecut.
"Dans dans dans" este o carte care te așteaptă și te caută în același timp, în momentele tale de răgaz, pentru a te pune față în față cu tine însuți. O capsulă a timpului care te ajută să ajungi în tenebrele subconștientului tău, pentru a asculta ce ți-a fost frică să asculți, pentru a trăi ce ți-a fost frică să trăiești până la capăt, pentru a putea face un nou început.
Citat #1
"— Ai pierdut multe până acum. Multe lucruri importante. Problema nu este a cui e vina. Problema stă în faptul că ai mai lipit ceva la ele. De fiecare dată când ai pierdut ceva, ai adăugat şi o parte din tine. N-ar fi trebuit să faci asta. Ai adăugat acolo şi lucruri pe care ar fi trebuit să le păstrezi pentru tine... — înţeleg. Aşadar, ce anume trebuie să fac? — Să dansezi. Tu trebuie să dansezi cât ţine muzica. Pricepi ce-ţi spun? Dansează mai departe, fără să te opreşti. Nu te întreba de ce, nu te gândi ce sens are... Tu continuă să dansezi, pas după pas. Ai să vezi că, puţin câte puţin, părţile înţepenite se vor mai destinde. Pentru anumite lucruri nu e prea târziu. Foloseşte tot ce poţi folosi. Dă tot din tine. N-ai de ce să te temi. Acum eşti obosit şi înspăimântat. Se întâmplă oricui. Ai senzaţia că totul e greşit. De aceea ţi se opresc picioarele. Mi-am ridicat din nou privirea. — Trebuie doar să dansezi, continuă. Trebuie să dansezi bine, să te admire toată lumea" ˜Dans, Dans, Dans - Haruki Murakami
Citat #2
" Timpul s-a cutremurat, continuitatea s-a deformat, gravitaţia s-a schimbat. Simţeam cum amintiri străvechi se înălţau ca aburul din abisul timpului. Erau genele mele. Simţeam freamătul evoluţiei în carnea mea. Am trecut dincolo de uriaşa încrengătură a propriului meu ADN. Pământul s-a umflat, apoi s-a răcit şi s-a micşorat. Oile se ascundeau în peşteri. Marea era o idee pe a cărei suprafaţă imensă ploaia cădea liniştit. Oameni fără chip stăteau pe ţărm şi priveau valurile. Timpul fără sfârşit era suspendat în văzduh, preschimbat într-un ghem uriaş. Neantul înghiţea oamenii şi era înghiţit, la rândul lui, de un neant şi mai mare. Carnea se topea, scoţând la iveală oasele, care se transformau şi ele în pulbere şi se risipeau în bătaia vântului... Carnea s-a desfăcut de pe mine, s-a rupt în fâşii, apoi s-a închegat la loc. Am trecut prin acel strat de haos şi derută şi m-am trezit... era acolo. Stătea pe canapea... Mă privea zâmbind... — Chiar eşti acolo ? — Desigur, a zis ea. — N-ai dispărut, nu ? — Nu. Oamenii nu dispar atât de uşor.
E realitatea, mi-am zis. O să rămân aici... Lumina dimineţii de vară pătrundea pe fereastră... Am stat aşa vreo trei patru minute, gândindu-mă ce să spun. Existau atâtea moduri de a spune ce voiam! O să reuşesc să aleg cuvintele potrivite ? Mesajul meu o să vibreze în aerul realităţii ? Am încercat câteva formulări şi până la urmă am ales-o pe cea mai simplă. — E dimineaţă! i-am şoptit “ ˜Dans, Dans, Dans - Haruki Murakami
Citat #3
"Vorbeam aşezaţi la o măsuţă, faţă în faţă. Era o măsuţă rotundă, veche, pe care stătea o lumânare aşezată pe o farfurioară simplă, din ceramică nesmălţuită, în rest, nu prea mai era nimic în cameră. Nu erau nici scaune, aşa că noi stăteam pe câte un teanc de cărţi stivuite pe podea. [...]m-a privit un timp prin flacăra jucăuşă a lumânării. Umbra lui se proiecta pe peretele pătat. Era o umbră uriaşă, anormal de mărită.— A trecut multă vreme de când nu ne-am mai văzut, a zis el, privindu-mă din spatele măştii sale. Dar nu te-ai schimbat. Poate ai mai slăbit puţin ? — Da, poate, puţin. — Ce se mai întâmplă în lumea de afară ? S-a mai schimbat ceva ? Veştile nu prea ajung pe aici. M-am aşezat picior peste picior şi am clătinat din cap. — Totul e la fel. Nu s-a întâmplat nimic important. Doar lumea se complică, puţin câte puţin. Lucrurile se derulează cu mai multă repeziciune. Altfel, nimic deosebit. Nimic ieşit din comun...— Credeam că o să vii mai repede, mi-a zis el, privindu-mă în ochi. Te-am tot aşteptat. A mai trecut cineva pe aici. Credeam că eşti tu. Dar era altcineva... Ciudat, nu? N-ai zice că se poate nimeri uşor aici. Oricum, credeam că o să vii mai repede. Am ridicat din umeri. — Ştiam că o să vin, mai devreme sau mai târziu. M-am gândit că trebuie să vin. Dar nu reuşeam să mă hotărăsc. Am tot avut o grămadă de vise... Şi totuşi mi-a luat ceva timp până m-am decis. — Ai încercat să uiţi de locul ăsta ? — O vreme, da, i-am răspuns eu sincer. Mi-am privit mâinile, peste care se revărsa lumina tremurătoare a lumânării. Probabil că venea curent de undeva. — La început am încercat să uit. Nu voiam să mai am nici o legătură cu acest loc... — Dar până la urmă ai venit. — Da, m-am întors. N-am putut să uit. Când începeam să uit, apărea ceva care îmi reamintea. Probabil că pentru mine acest loc este special. Că-mi place sau nu, simt că sunt parte din el. Nu ştiu exact ce înseamnă asta. Dar o simt. Am simţit în vis că aici cineva plânge pentru mine şi că mă caută. Aşa m-am şi hotărât să vin încoace...
La lumina lumânării, urmărind cu privirea umbra de pe perete, am vorbit despre situaţia în care mă aflam. Nu-mi mai deschisesem inima ca să vorbesc sincer despre mine însumi de foarte multă vreme. Am povestit încet, în ritmul în care se topeşte gheaţa, despre fiecare lucru în parte... I-am spus că doar de locul ăsta mă simţeam cât de cât legat. Că simt că am ajuns să fac parte din el. Nu ştiam nici măcar ce fel de loc e, dar simţeam instinctiv că fac parte din el. Dar când m-am oprit, a deschis ochii. — Stai liniştit, n-ai de ce să te îngrijorezi. Chiar eşti parte din el... De aici începe totul şi aici se termină totul. Este locul tău... Aici este punctul în care se leagă toate.
A început să bată darabana cu degetele pe masă. Flacăra lumânării tremura în ritmul bătăilor. — Aici sunt şi eu. Stau aici şi te aştept. Toate lucrurile sunt bine puse la punct, totul este gândit aşa cum trebuie pentru ca tu să te poţi întoarce. Pentru ca toate să se lege corect... Pentru asta m-am străduit eu, ca tu să te poţi întoarce uşor aici. Ca să nu se distrugă. Ca să nu-l uiţi.” ˜Dans, Dans, Dans - Haruki Murakami
Citat #4
Am întâlnit oameni ciudaţi şi am trecut prin întâmplări bizare... Apoi, când totul s-a sfârşit, m-am afundat într-o linişte atât de deplină, cum nu mai simţisem vreodată...
Sună ciudat, dar... mă aşezam pe podea şi învârteam de nenumărate ori în minte toate lucrurile care mi se întâmplaseră, încercând să le pun în ordine. Le schimbam ordinea, îmi enumeram toate opţiunile pe care le-aş fi avut în acele momente, cântăream corectitudinea deciziilor mele. O ţineam aşa până în zori... Am făcut asta zi de zi, fără să mă plictisesc sau să obosesc vreun pic, deoarece lucrurile prin care trecusem erau cu adevărat copleşitoare. Copleşitoare şi reale. Aproape tangibile. Ca un monument care se înălţa în întunericul nopţii doar pentru mine.
Am cercetat fiecare colţişor în parte. Fiecare întâmplare prin care am trecut şi-a lăsat amprenta asupra mea şi m-a rănit destul de tare. A curs mult sânge. A curs în linişte. Unele răni s-au vindecat cu timpul, altele au apărut abia mai târziu. [...] aveam nevoie de timp... ca să fac ordine, să analizez concret, practic, toate detaliile acestor întâmplări. Nu devenisem autist. Nu negam cu încăpăţânare lumea exterioară. Era pur şi simplu o problemă de timp. Aveam nevoie de timp fizic ca să mă regăsesc și să mă pun din nou pe picioare.
˜Dans, Dans, Dans - Haruki Murakami
Citat #5
Să vorbesc puţin despre mine. Să mă prezint. La şcoală trebuia să fac asta destul de des. Când se forma o clasă nouă, toată lumea ieşea pe rând în faţă şi vorbea despre propria-i persoană, lucru pe care îl uram. Mai mult, nu reuşeam să-i găsesc sensul. Ce să ştiu eu despre mine? Eram eu cel pe care îl percepea conştiinţa mea? Aşa cum propria-mi voce înregistrată pe casetă îmi sună străin, nu cumva si imaginea pe care o aveam despre mine era una deformată, remodelată după bunul meu plac? întotdeauna mă gândeam la asta. Când mă prezentam, când trebuia să vorbesc despre mine în faţa oamenilor, mă simţeam de parcă îmi falsificam notele din carnet. De fiecare dată eram neliniştit. De aceea, în astfel de momente mă străduiam mereu să povestesc numai lucruri obiective, nesemnificative şi neinterpretabile (Am un câine, îmi place să înot. Nu-mi place brânza etc.), dar chiar şi-așa aveam senzaţia că descriam trăsături imaginare ale unei persoane imaginare. Când ascultam poveştile celorlalţi, aveam aceeaşi senzaţie - că si ei vorbeau despre altcineva. Trăiam cu toţii într-o lume imaginară, respirând un aer imaginar. Dar să vorbesc totuşi despre ceva. Totul pleacă de la ceea ce spun eu despre mine. Acesta este primul pas. Rămâne de văzut mai apoi dacă e corect sau nu. Pot să judec eu asta sau pot s-o judece alţii. În orice caz, e vremea să povestesc ceva. Trebuie să-mi amintesc şi eu cum se povesteşte. Acum îmi place brânza. Nu ştiu de când; m-am trezit deodată că-mi place, în anul în care am intrat la generală, câinele pe care îl aveam a stat în ploaie, a făcut pneumonie şi a murit. De atunci n-am mai avut nici un câine, îmi place şi acum să înot. Sfârşit.
Însă lucrurile nu se sfârşesc atât de uşor. Atunci când cineva vrea ceva de la viaţă (or fi existând şi oameni care să nu vrea nimic ?), viaţa îi cere mai multe date. Pentru a desena o figură geometrică clară, ai nevoie de mai multe puncte de reper. Dacă nu le dai, nu obţii nici un răspuns. Răspuns imposibil din pricina informaţiilor insuficiente. Apăsaţi tasta Delete. Apăs tasta Delete. Ecranul devine alb. Cei din clasă încep să arunce în mine cu cocoloaşe de hârtie. Vorbeşte! Mai vorbeşte despre tine! Profesorul se încruntă, îmi pierd şirul vorbelor şi rămân împietrit pe podiumul din faţa clasei.
Să vorbesc. Dacă n-o fac, nu mai începe nimic. Să spun cât mai multe. Rămâne de văzut după aceea dacă e bine sau nu.
Citat #6
— ...când sunt cu tine, simt uneori că aerul se rarefiază, de parcă aş fi pe Lună.
— Aerul de pe Lună nu e rarefiat, am ţinut eu să remarc. Pe suprafaţa Lunii nu există aer. Deasta...
— Ba e rarefiat, a şoptit ea.
A ignorat complet spusele mele sau i-au trecut pe lângă ureche. Nu ştiu. Dar ceva din vocea ei m-a făcut să mă încordez.
— Uneori se rarefiază. Tu respiri un aer complet diferit de al meu. Sunt conştientă de asta.
— Informaţii insuficiente, i-am spus eu.
— Ce informaţii ? Vorbeşti de faptul că nu ştiu nimic despre tine?
— Nici eu nu ştiu prea multe despre mine. Sincer. Spun asta fără nici o conotaţie filozofică...
Voiam să zic ceva, dar nu mi-am găsit cuvintele... Deocamdată nimic. Nu-mi găseam chiar deloc cuvintele, deşi simţeam că tăcerea mea o rănea. Nu lăsa să se vadă, dar o simţeam prea bine. O simţeam cu claritate de-a lungul coloanei ei vertebrale, pe pielea ei netedă şi catifelată. O vreme am stat îmbrăţişaţi, fără să spunem un cuvânt. Prin fereastra deschisă se vedea luna. O ţineam în braţe şi priveam luna peste umărul ei.
Citește cu poftă!